Sa-ncepem noul an pe sunet de razboi!

Daca n-am mai declarat-o pina acum trebuie sa stiti ca eu nu sunt un mare fan al sarbatorilor de iarna. Nici Craciun si nici Revelion, nici perioada dintre cele doua. Sa ne concentram pe Revelion acum. 

Probabil n-as fi spus nimic daca vecinii de sub noi nu mi-ar fi amintit de ce imi displac aceste sarbatori, printre altele. 

Dragii de ei s-au gindit sa faca o repetitie generala inainte de Revelion, sa-si probeze munitia pasnica dintre ani. Si unde s-o faca mai cu "foc" daca nu sub geamul meu???!!! Oh, za joy! 

Au aruncat citeva salve de pe masinariile lor de lupta terestra chiar sub nasul meu, gest care mi-a amintit ca la fel s-a intimplat si anul trecut, fapt datator de nervi si ginduri necurate in aceasta perioada in care ar trebui sa fiu inundata de sentimente si lumini, #fieca.

Oameni buni si frumosi, ma lamuriti de ce trebuie neaparat si obligatoriu la "scurgerea" dintre ani sa traim ca si cum am fi ca pe un cimp deschis de lupta? 

Si care e logica sa arzi atit de repede o gramada de bani pentru aceste abominabile sunete (ok si lumini)? Eu nu am gasit sensul. Ca sa-l parafrazez pe amicul Villon, "mais ou sont les neiges d' antan?", adica acele artificii inofensive care fisiiau de doua ori daca cumva prindeau umezeala, la care stateam minute in sir sa le aprindem si asa ne trezeam in noul an? 

Bine, trucul era sa nu le arunci din greseala  la vecinul de jos care nu a apucat sa-si inchida balconul si sa ii dai foc la damigeana pregatita pentru Sfintu Ion.
Si sa nu mai amintesc ce teroare e in rindul animalutelor. Le-ati vazut privirea aceea haituita, oricit de in siguranta ar fi? Sa nu mai spun de cele fara adapost!  Mie nu-mi rezista inima la asa ceva. 
Nu gasim si noi un mod mai pasnic sa incepem un an nou? 

M-am obisnuit sa…

De cind m-am mutat in Olanda, iar asta sa fie de vreo 9 ani si mai bine, am capatat unele obiceiuri pe care nu le aveam si de care nu am fost constienta pina nu mi s-a atras atentia in citeva rinduri. Nu zic ca sint proaste, nici vorba, ba chiar mai „safe”.

De exemplu, in Romania, pe unde treceam (mai ales la mine acasa) lasam toate luminile aprinse. In toata casa. Toate becurile ardeau de cum se intuneca si pina ma culcam, foarte tirziu in noapte. Nu ma deranja absolut deloc lumina puternica, fie ea alba de neon fie cea neutra, de bec obisnuit. 

O perioada mi-a fost foarte greu in Olanda sa vietuiesc pe lumina difuza generata de lampile asezate in diferite colturi ale incaperilor sau, mai rau, lumina celor citeva luminari decorative. Simteam ca-mi pierd vederea, ca-mi fortez prea mult ochii, ca mai mult bijbii pe intuneric. Nu stiu cind s-a produs schimbarea, habar n-am in cit timp, cert este ca acum ii chinui pe toti, mai alesc cind merg in vizita in Romania. Nu numai ca prefer o lampa, insa sting tot! Doar imi lumineaza eul meu interior suficient, de ce sa mai consumam inutil si energie?!

Acum citeva saptamini eram in vizita la matusa mea. Stateam linistite de vorba, la o tigare, cind se aud batai in usa. „Intra!”, spune ea. Nu se intimpla nimic mai mult decit o busitura si apoi soneria. Eu, asa cum fac acasa, inchisesem cu cheia dupa ce intrasem. La fel si la bunica-mea acasa, cred ca am produs multe vinatai pe umeri si brate prietenelor sale obisnuite sa vina in vizita si sa intre direct dupa doar un cioc-cioc. Mi s-a explicat ca exista interfon si nu mai e necesar. Da, e adevarat, cu ani in urma dormeam cu usa deschisa, plecam de-acasa fara sa mai verific, am si gasit-o dimineata putin crapata. locuri noi, obiceiuri noi…

Eram la farmacie, trebuia sa cumpar niste medicamente. Ei bine, doamnele, foarte dragute, imi puneau totul in pungi de plastic. Am refuzat politicos. Si s-au uitat la mine usor suspicios cum imi indesam plina de gratie toate medicamentele in geanta, e linga niste plase de material cu care urma sa plec la supermarket. Pentru ca eu am totdeauna plase in geanta! Refolosibile. Acest lucru l-am adoptat foarte bine acasa, mai ales de cind toate pungile si pungutele de plastic se platesc. Spun mai ales pentru ca aceasta deprindere am capatat-o din convingere ca astfel pot sa mai salvez si eu o balena, un copac, mediul. In plus, niciodata n-am avut nelipsitul din gospodarii a „sertarului cu pungi”.

Imi aduc aminte ca la inceput, in Olanda, mi se intimpla foarte des sa intre in vorba cu mine la cumparaturi diverse persoane necunoscute, fie ele cumparatori, fie vinzatori. Nu stiu cum ma uitam, insa cu siguranta ii dezarmam. Evident, acum nu mai am nicio problema si vorbesc cu toata lumea, ba mai am si initiativa unor conversatii spontane. Am realizat ca am devenit foarte guresa in Romania cind, fie se uitau la mine un pic chioris si oamenii plecau mai departe, fie obtineam opusul (mai ales de la vinzatoare), si astfel aflam o gramada in cele citeva momente in care se scanau produsele si pina le puneam in plasa. Asa ca daca cineva intra in vorba cu voi nu fugiti, nu e nicio besmetica, sint eu!

xoxo

Acrobata

Cu psihica la pisicolog

   Acum citiva ani am plecat intr-o scurta vizita in Romania (nimic special pina aici, stiu). Ce mi-a ameliorat starea de nebine pe care mi-o da zborul a fost faptul ca la coborire ma voi opri intr-o noua librarie si-mi voi cumpara volumul care tocmai se lansase in Timisoara, o carte semnata de Serban Foarta.

   In centrul Bucurestiului trona o librarie proaspat deschisa la vremea aceea, pe doua etaje, cartile fiind asezate in ordine alfabetica (daca-mi mai amintesc corect). Am avut noroc, era deschisa cind am ajuns eu. Asa ca m-am dus la F, asta dupa ce imi pusesem in cos alte carti pe care doream sa le am in biblioteca proprie. Am ajuns la F, deci ... Caut, iau la rind, si inca o data, si ma sucesc ... nu gaseam cartea respectiva si pace. Cu buna credinta am rugat un tinar care lucra acolo sa ma ajute. Statea de vorba cu o domnisoara puternic mirositoare a hamburgeri si purtatoare de sort in fata. Probabil vreo partenera de comert pe strada respectiva. I-am explicat ca sint sigura de existenta cartii, ba ca e foarte proaspat iesita de sub tipar, si lansata cum se cuvine in Timisoara, iar eu tare mi-o doresc. Se uita la mine a neincredere, totusi s-a dus pe undeva, probabil sa caute sau sa-si intrebe colegii. Nu peste multa vreme apare tinarul librar, scarpinindu-se in crestet si cu un ton usor superior imi zice : "Nu te supara (da, vorbea foarte ... informal) cred ca de fapt vrei "Mic tratat de psihologie. Oricum, n-o avem!" Si s-a dus la prietena lui.
O secunda m-a lasat fara grai, apoi m-am dus sa-i lamuresc dilema si sa-i tai elanul superior. I-am zis ca sint convinsa de existenta multor mici si mari tratate de psihologie, insa ce vreau eu se numeste "Mic tratat de pisicologie".

Nu stiu cit l-am lamurit explicindu-ma,  insa eu am primit cartea citeva zile mai tirziu, direct din Timisoara.
Iar acum, la citiva ani buni de la lansare, o recomand cu multa caldura, mai ales iubitorilor de feline domesticite (asa credem noi!!). Este o antologie de texte "Mic tratat de pisicologie: bucati feline in felii strinse la un loc de Serban Foarta". Cartea este aparuta la Humanitas in 2008.

Viciile vs eu

   M-am apucat de fumat pe la 14 ani. Invatam pentru examenul de treapta intii la liceu, ai mei plecasera la o nunta in alt oras si eu eram sub "observatia" bunicii  care statea citeva blocuri mai incolo. Conventia era sa ma prezint la ea pentru prinz, cina, somn, iar dimineata dupa micul dejun eram libera sa merg acasa sa invat. Vara-mea, mai mare cu citiva ani, s-a oferit voluntar sa treaca pe la mine sa se asigure ca e totul ok. Desigur, diavolita din ea vorbea, pentru ca scopul real era fumatul pe balcon.
Mai 1990. Asa am intrat eu in lumea nicotinistilor, pe balconul parintilor, invatind pentru admitere, cu More rosu si verde. In vara aia am fumat pe-afara, in debaraua buniciclor, in boxa de la subsolul blocului, pe balcon. Apoi a inceput scoala, eu la liceu, noul viciu s-a dezvoltat de la sine si fara sa-mi dea prea multe batai de cap unde sa-l practic. Asta pina-n iarna, cind dupa o ora chiulita si petrecuta in bar m-am dus acasa gata afumata si buna de pus in galantar. Taica-meu, cu ochi de vulturi si nas de profesor m-a intrebat scurt daca fumez. La fel de scurt i-am raspuns ca da. Mi-a spus sa nu exagerez si sa nu fumez chiar pe oriunde, ba mai mult, cind conditiile permit (aka maica-mea nu e acasa) pot sa stau si pe balcon. Multi ani nu m-a vazut fumind, stia, il anuntam ca ma duc putin pe balcon, insa n-a avut curiozitatea sa ma vada, eu, evident, n-am insistat.
Multe pachete si patru ani mai tirziu, dupa ce imi si mutasem cuibul de-acasa, in ziua in care am luat la facultate, i-am marturisit si maica-mii.

   Aprilie 2006. Vreo 14 tigari in pachetul de Malrboro light lung aterizeaza la gunoi, eu m-am hotarit sa renunt la lunga si sincera prietenie cu tutunul. Mai lunga decit orice relatie de amor pe care am avut-o vreodata. In toti anii astia am incercat toate tigarile posibile, de la Carpati, BT la Gauloises, Camel (tot cautind femeia dezbracata de pe piciorul camilei) mentolate, subtiri, cu arome de cirese, vanilie, scortisoara, cartonate si necartonate, tutun sub buza, joint ... O luna cred ca a fost mai greu, insa stateam mult afara, am facut rafting, am sarit intr-un lac fara sa stiu sa inot, mergeam la sala aproape in fiecare zi, nu mai intram in baruri, la serviciu nu se mai fuma decit afara, am fost incurajata, si-mi placeau la nebunie serile de primavara tirzie fresh. Apoi a venit vacanta si am uitat complet de tigari. Nu m-am pacalit, ba chiar trecusem in tabara opusa, imi dadeam ochii peste cap cind imi ajungea pe la nasul sensibil ceva miros de tigara aprinsa.

   Mai 2009. Vacanta in Mallorca. Olandezul, fumator de vacanta, eu curata ca lacrima ... lui Ovidiu. Descoperim Malrboro Ice Mint care merge de minune linga o sangria, la ceas de seara. In vacanta aia am fumat citeva tigari. Asta a fost tot. Nu mi-au redeschis pasiunea, ba chiar mi-au dat si-o stare de lesin.

   August 2011. Vreau sa fumez, aprind o tigara, o duc la capat si ma ia cu rau. Ma scurg prin casa, nu-mi gasesc locul, ba aproape ca nu mai pot sa respir. Ma spal pe dinti sa-mi treaca gustul de tutun, dau cu apa de gura, nimic. Un morcov ma readuce in simtiri. Dupa cinci ani asta a fost dansul lebedei.
   Cred ca niciodata n-am fost un fumator "profesionist". N-am fumat la stres, am fumat de placere. Dimineata  nu era tigara primul lucru la care sa ma gindesc, nu am asociat neaparat cafeaua-tigara, vara fumam decit seara, in masina n-am putut niciodata sa inhalez tutun, nu puteam minca daca se fuma in preajma mea, daca tineam vreo dieta excludeam tutnul, daca eram racita la fel.

Am fost un fumator amator, cred.

Adio, dar ramin cu tine ... din pacate

   Am o problema, una mare, foarte mare si rotunda.

Nu pot sa ies din relatia asta, sint fortata sa ramin. Imi dau seama ca exista tentacule uriase si invizibile care-mi fac orice miscare imposibila. Nu ma iubeste si nu-l iubesc, insa ne e dat sa ne ducem zilele impreuna. Ok, asa, de la departare, numele-mi intr-un dosar bine ferecat cu parole si el in mintea mea visind cum il iau de cele citeva fire de par il leg de tavan, si-i bag pe git milioane de pilule albe, paracetamol 500.

Am incercat sa-l ignor, sa ma fac ca nu exista, ca e doar in capul meu, ca n-am nevoie de el si intr-o zi o sa-mi dau seama ca a disparut. Nu merge! Se pare ca, mai devreme sau mai tirziu, drumurile mele duc la el. E pervers. Stie ca tot acolo ajung si ma asteapta rabdator, iar cind ma vede ma intimpina cu zimbetul ala cu subinteles frecindu-si de zor miinile a la "hahaha, iar ai ajuns aici!". Nu ne vedem decit de 3 ori pe an, maxim. Intr-un an chiar am avut norocul sa nu-l vad decit la magazinul indonezian, in trecere. 

Bat la porti, dau telefoane, ma ofer, va rog, va rog mult, luati-ma si pe mine, nu-l mai vreau, nu mai imi trebuie. Va rooog, va rog, sint cuminte, promit sa nu va dau batai de cap, vrau doar sa scap. Raspunsul este invariabil NU! Asa ca sint blocata in relatia asta "bolnava" care nu mai poate fi tratata cu paracetamol 500, trebuie dusa la urgente. 

Asa ca iubiti-va medicul de familie, udati-l, saditi-l si bucurati-va cind va da antibiotice asa de usor, cind va trimite la raze, la specialist, cind mergeti la el fara programare si fara ca asistenta sa decida daca esti intr-o stare grava sau nu si prin urmare poti sa mai astepti citeva zile. 

Ajutor, imi caut medic de familie care sa ma trateze din cind in cind!

Imi doresc ....

Sa-i pot trimite lui Freud un mail si sa-i solicit o sedinta, fie si via Skype. Il platesc din contul bancar, online. Omuletul meu din creier, care ziua se odihneste pe perne de sinapse si noaptea tese intrigi (cum mestesugit zicea si Yalom), iar si-a facut de cap azi-noapte.