luni, 31 octombrie 2016

Life lately




Ce bine imi este astazi! Ma ajuta si soarele care zimbeste timid, dar tot zimbeste, plus toate evenimentele pe care le-am trait in ultima perioada si m-au incarcat teribil de mult si pozitiv. 

Am ajuns din nou in Stockholm, orasul de care probabil n-o sa ma satur niciodata. Motivul principal a fost ...un concert, desigur. Il asteptam de citeva luni si faptul ca urma sa plec in Suedia m-a pus pe un norisor pufos si rozaliu inca dinainte. 
In ciuda ploii, frigului, griului de afara, foarte greu a fost sa ma intorc acasa. Parca acolo timpul se scurge altfel, oamenii sint foarte prietenosi si am senzatia ca in orice secunda fac ceva folositor pentru mine, descopar ceva, invat ceva. Mi se par asa de naturali si originali oamenii astia, cumva martieni. Mi-s drag suedezii! Trebuie neaparat sa programez inca o vacanta acolo pentru anul viitor, intr-un anotimp mai prietenos. Clar!

La citeva zile dupa ce mi-am desfacut bagajul l-am refacut pentru ca am plecat in Germania, de data asta Hamburg. Alt oras foarte drag mie in care m-as muta si miine daca ma invita cineva. Intilnirea a fost scurta si la obiect (concert), insa tot am respirat putin si din atmosfera de-acolo. Oamenii sint frumosi si pasionali si nu se tem s-o arate. 

Dupa foarte multe ore de condus si un somn am aterizat la un botez protestant. A fost primul de acest fel la care particip, obligatie de familie, insa eram si foarte curioasa sa vad ce se intimpla. Nimic special, as vrea doar sa zic faptul ca, in comparatie cu botezul ortodox, copiii parca sint tratati cu mai mult respect. In primul si-n primul rind nu sint dezbracati si scufundati pe de-a-ntregul in cristelnita. Legenda spune ca eu am protestat vehement si am lasat niste amintirti pe biblia bisericii unde am fost botezata si pe straiele parintelui.

Am inceput si fizioterapia dupa ce iar am avut o perioada cu dureri de spate atroce. De data asta sper sa fie cu folos si sa nu mai am asemenea probleme. 

Cu asta inchei, am descoperit un ceai verde cu mango care imi unge sufletul atit de aromat este. 

Sa va fie bine!

Acrobata
xoxo

luni, 24 octombrie 2016

Unde te duci cind te duci?


Era iulie. O caldura ca din infern. Stateam pe peron asteptind trenul care intirzia sa ma duca spre Bucuresti ca apoi sa iau avionul. Ma retrasesem intr-un colt si plingeam tacut, doar din cind in cind mai scoteam cite un oftat lung. Aveam ochelarii de soare pe nas si fumam continuu, linga cosul special amenajat. Pe linga mine treceau oameni nervosi, cu bagaje multe dupa ei injurind cfr-ul. Eu mi-as fi dorit sa se opreasca timpul sau, si mai bine, sa se deruleze inapoi. Cit mai mult, sa ajung in copilarie si sa ramin acolo. Sa fiu pe geamul din camera mea uitindu-ma lung spre barza care urma sa-mi aduca laptele de pasare, asa cum imi spusese bunica. Dar nu. Eu eram in gara si plingeam si ma gindeam ca poate e ultima oara cind o vazusem si stia cine sint. Ma gindeam cum e mai bine, sa-ti fie dor de o persoana pe care doar fizic o mai recunosti, dar ea nu te mai stie, sau sa nu mai fie deloc? Inca ma intreb si nu stiu cum sa raspund la aceasta intrebare. Realitatea imi spune ca o sa am un  raspuns curind. Nu stiu cit de curind, nu stiu ce inseamna curind, insa voi afla. Cu citeva ore inainte o dusesem la spital. Intrase de ceva zile intr-un loop de obsesii din care nu o mai putea scoate nimeni. Poate doar doctorii cu niste medicamente puternice care s-o calmeze pe moment. Ma intorsesem acasa sa-mi iau bagajul si pentru multe minute am ramas nemiscata. Eram pustiita, voiam sa fug de-acolo, dar in acelasi timp sa-mi umplu plaminii de mirosul casei si-al ei. Nu stiam ce sa fac. Si ce era de facut, de fapt?!
A venit si trenul intr-un tirziu. Bagajul meu mare ma incomoda teribil. L-am lasat intr-o parte si mi-am infipt castile adinc in urechi, am dat muzica la maxim cit sa nu-mi mai aud gindurile si mi-am deschis cartea. Ma fortam sa citesc pentru ca nu exista alta varianta. Trebuia sa evadez din realitate cumva. Desi imi pusesem bagajul cel mare intr-o parte, il simteam pe umeri, in piept, in cap.
Am ajuns la Bucuresti. Se intunecase bine afara si eu abia mai mergeam si nu vedeam nimic. Ma izbeam de oameni fara sa vreau. Vedeam doar ceata groasa.
Cum e sa nu mai stii de tine?
xoxo
Acrobata

vineri, 21 octombrie 2016

Corvoada bianuala




Ieri am avut foarte multa treaba si tot n-am terminat-o. Este acea perioada din an cind nu mai ai liniste, cind, inainte de-a reorganiza, dimineata te uiti pe geam, te uiti la termometru, te uiti la aplicatia de la telefon si scanezi in minte si in dulap tinutele.
In ce sa ma imbrac astazi? E momentul acela in care ai preferat ca in ultimul weekend cu soare sa  iesi afara in loc sa muti hainele dintr-un loc in altul. Dar vine aceasta dimineata in care n-ai idee cum sa te imbraci. Si mai grav, in ce te incalti???
Iti promiti solemn ca diseara cu asta te vei ocupa, dar esti frinta de oboseala dupa o tura zdravana de alergat, muncit si rezolvat probleme incit iti uiti promisiunea. Nici nu mai conteaza in ce ma imbrac miine, gasesc eu! Insa zina buna a hainelor de iarna n-a aparut la miezul noptii in timp ce tu dormeai, asa ca in dimineata urmatoare se repeta scenariul ... Dupa 3-4 dimineti cind iti pierzi timpul doar uitindu-te lung la dulap si cosul cu rufe proaspat spalate, evident in desuuri si cu parul inca ud, iei taurul de coarne in prima zi libera! Asa ca asta am facut: am reorganizat dulapurile pentru sezonul rece.
Cit este de complicat... cred ca stiti foarte bine. Cauta, desfa cutiile, despacheteaza, pune masina de spalat sa munceasca cot la cot cu tine, apoi reia procesul in ordine inversa pentru hainele de vara. Treci la incaltari, curata-le pe cele de vara, minuneaza-te ca ai mai gasit o pereche de sandale de care uitasei, lasa ca si anul urmator se pot purta! Incearca sa faci mai mult loc pentru ca, nu-i asa, cizmele si pantofii inchisi, plus ghetele ocupa mai mult loc decit firavele sandalute sau balerini. Urca si coboara scarile cu toate cutiile pline (daca n-ai fost la sala sa-ti pastrezi conditia si sa ridici si ceva greutati, deja devine si mai complicat!), ba s-a mai terminat o masina de spalat, hai cu ele in uscator.
In toata alergatura asta, cu sudoarea pe frunte si parul in toate directiile ma gindesc la Einstein, Bono, Jobs sau Zuckerberg, ba chiar citisem deunazi ca si o femeie a adoptat aceasta filozofie vestimentara, pe mine ce ma opreste?! Cred ca as iesi mai cistigata! Din toate punctele de vedere! Ce atita risipa de energie si timp?! Apoi ma uit la hainutele" mele cu drag, le admir, si le spun ca abia astept sa le port. Nu, n-as putea sa ma imbrac in fiecare zi exact la fel! Unde e fun-ul, diversitatea, creativitatea vestimentara? Cum ma mai surprind eu cu un cadou neasteptat venind din fundul dulapului - o haina de care am uitat cu desavirsite careia nu i-am rupt nici macar eticheta???!!! Asa ca-mi iau avind si imi continuu lupta inceputa acum citeva ore. Se mai stringe si un sac "de dat", deci pina la urma toata lumea iese cistigata, nu?

Pentru ca am obsesii vestimentare sezoniere (port citeva haine pina la epuizare, aceleasi si aceleasi saptamini intregi), as vrea sa gasesc un sistem care sa ma ajute sa-mi diversific tinutele. Si-aici vine ajutorul vostru ... Cum faceti, dragelor? Aveti un folder special pe laptop, o aplicatie, un ceva care sa va scoata din impas? Orice ajutor e mai mult decit binevenit!

xoxo,
Acrobata

miercuri, 19 octombrie 2016

Too Old To Rock 'n' Roll: Too Young To Die




Relatia mea cu muzica este vitala. Genul preferat este rock-ul, insa accept si recunosc, ba mai fac si pasiuni, pentru artisti din alte genuri. Asta daca "trebuie" sa categorisim pina si muzica. 
Cunosc persoane, inclusiv sotul din dotare si prieteni buni carora nu le spune nimic un concert. Nimic mai mult decit inghesuiala, stat in picioare si ... cam atit. "De ce sa stau intr-o sala, arena sau altceva cind pot sa ascult acasa sau, si mai bine, in masina???!!!"
Ia si explica omului de ce?! Pentru ca un concert live nu se compara cu nimic in lume. Toata energia aia adunata in sala si pe scena, bucuria pura, fericirea absoluta, faptul; ca nimic nu mai conteaza pe lumea asta decit piesa pe care ai sansa s-o auzi live, sa-ti vezi idolii care ti-au umplut noptile albe in copilarie si la care nici macar nu indrazneai sa visezi ca vei avea sansa vreodata sa-i vezi atit de aproape de tine. Pentru ca un concert iti ridica spiriul atit de sus incit a doua zi ridici muntii cu bratele si toate problemele pe care le ai dispar. Pentru ca ai o energie pe care n-ai mai avut-o de multa vreme, pentru ca esti pus pe ginduri. Ti se umfla un balon in piept si simti o conectare cu toata lumea. Si dupa ce s-au terminat cele doua ore si ceva de magie plingi, sau stai pur si simplu tacut de ce pot sa faca niste oameni ca si tine, doar ca ei sint pe scena. Sau, sint ca si tine? Mhhh... Ajung acasa si derulez si rederulez concertul in minte, nu vorbesc cu nimeni si ma imbat de experienta care tocmai s-a incheiat. 
Asa ca eu merg la concerte cit de des pot, cit de mult imi permite bugetul si daca mai gasesc bilete (se epuizeaza cu viteza luminii). Nu vreti sa stiti cum se paralizeaza toata activitatea cind stiu ca se pun bilete in vinzare(online)!!! Si-apoi vine asteprarea si AMR-ul de citeva luni! 
Am extins granitele si merg si prin "vecini" la concerte, ca sa intelegeti cit de acuta e nevoia mea. Da, este o nevoie, vitala. As pune concertele la baza piramidei lui Maslow daca ma intrebati pe mine :)
Sint concerte pe care NU VREAU sa le pierd pentru ca am pierdut multe de-a lungul vietii, fie eram prea mica, fie nu ajungeau si in Romania, atunci nu e pacat? 
Mi s-a intimplat sa merg si singura pentru ca, vedeti voi, cind te "relochezi" cam greu iti gasesti prieteni care sa rezoneze cu tine in toate privintele, mai ales in gusturile muzicale si mai ales daca esti si o persoana mai retrasa, asa ca mine. Acolo oricum sint oameni care te inteleg char daca nu te cunosc si nu i-ai vazut in viata ta.
Par example, la sfirsitul acestui an voi vedea 3 showuri ale une trupe preferate in Suedia, Germania si Olanda. Anul viitor voi revedea un show pe care l-am vazut in Romania, dar de data asta iar in Germania. Cu putin noroc voi ajunge si in Anglia si Irlanda anul viitor. Sa vad cum se arunca zarurile si cind vor fi anuntate concertele. Mi-am dezvoltat si o colectie destul de importanta cu carti autobiografice, biografii si albume foto ale diverselor trupe, muzicieni si sint pe cale sa o intregesc si cu viniluri. 
Cam asta-mi e pacatul....
Prin urmare ....

"No, you're never too old to Rock'n'Roll if you're too young to die"

Doamne, ce pofta mi s-a facut de Jethro Tull si ceai de scortisoara!

xoxo,
Acrobata


luni, 17 octombrie 2016

M-am obisnuit sa…




De cind m-am mutat in Olanda, iar asta sa fie de vreo 9 ani si mai bine, am capatat unele obiceiuri pe care nu le aveam si de care nu am fost constienta pina nu mi s-a atras atentia in citeva rinduri. Nu zic ca sint proaste, nici vorba, ba chiar mai „safe”.
De exemplu, in Romania, pe unde treceam (mai ales la mine acasa) lasam toate luminile aprinse. In toata casa. Toate becurile ardeau de cum se intuneca si pina ma culcam, foarte tirziu in noapte. Nu ma deranja absolut deloc lumina puternica, fie ea alba de neon fie cea de bec obisnuit. O perioada mi-a fost foarte greu in Olanda sa vietuiesc pe lumina difuza generata de lampile asezate in diferite colturi ale incaperilor sau, mai rau, lumina celor citeva luminari decorative. Simteam ca-mi pierd vederea, ca-mi fortez prea mult ochii, ca mai mult bijbii pe intuneric. Nu stiu cind s-a produs schimbarea, habar n-am in cit timp, cert este ca acum ii chinui pe toti, mai alesc cind merg in vizita in Romania. Nu numai ca prefer o lampa, insa sting tot! Doar imi lumineaza eul meu interior suficient, de ce sa mai consumam inutil si energie?!
Acum citeva saptamini eram in vizita la matusa mea. Stateam linistite de vorba, la o tigare, cind se aud batai in usa. „Intra!”, spune ea. Nu se intimpla nimic mai mult decit o busitura si apoi soneria. Eu, asa cum fac acasa, inchisesem cu cheia dupa ce intrasem. La fel si la bunica-mea acasa, cred ca am produs multe vinatai pe umeri si brate prietenelor sale obisnuite sa vina in vizita si sa intre direct dupa doar un cioc-cioc. Mi s-a explicat ca exista interfon si nu mai e necesar. Da, e adevarat, cu ani in urma dormeam cu usa deschisa, plecam de-acasa fara sa mai verific, am si gasit-o dimineata putin crapata. locuri noi, obiceiuri noi…
Eram la farmacie, trebuia sa cumpar niste medicamente. Ei bine, doamnele, foarte dragute, imi puneau totul in pungi de plastic. Am refuzat politicos. Si s-au uitat la mine usor suspicios cum imi indesam plina de gratie toate medicamentele in geanta, e linga niste plase de material cu care urma sa plec la supermarket. Pentru ca eu am totdeauna plase in geanta! Refolosibile. Acest lucru l-am adoptat foarte bine acasa, mai ales de cind toate pungile si pungutele de plastic se platesc. Spun mai ales pentru ca aceasta deprindere am capatat-o din convingere ca astfel pot sa mai salvez si eu o balena, un copac, mediul. In plus, niciodata n-am avut nelipsitul din gospodarii a „sertarului cu pungi”.
Imi aduc aminte ca la inceput, in Olanda, mi se intimpla foarte des sa intre in vorba cu mine la cumparaturi diverse persoane necunoscute, fie ele cumparatori, fie vinzatori. Nu stiu cum ma uitam, insa cu siguranta ii dezarmam. Evident, acum nu mai am nicio problema si vorbesc cu toata lumea, ba mai am si initiativa unor conversatii spontane. Am realizat ca am devenit foarte guresa in Romania cind, fie se uitau la mine un pic chioris si oamenii plecau mai departe, fie obtineam opusul (mai ales de la vinzatoare), si astfel aflam o gramada in cele citeva momente in care se scanau produsele si pina le puneam in plasa. Asa ca daca cineva intra in vorba cu voi nu fugiti, nu e nicio besmetica, sint eu!
xoxo
Acrobata

miercuri, 17 august 2016

What time is it? What time isn't it /"Martha, Michael here. I've fucking had enough."* / "Stuck in a moment you can't get out of"**

 
   Prin vara-toamna lui 2014 voiam sa va povestesc ceva extrem de personal... sa scriu negru pe alb ceea ce mi-a mai scapat in unele postari de-a lungul vremii. Apoi am zis ca e prea mult, ca ar trebui sa treaca ceva timp ca sa se limpezeasca in mintea mea ceea ce tocmai traiam, sa ma lamuresc intii eu si sa vad cumva din afara toata situatia.
Apoi Robin Williams s-a sinucis (se facura deja doi ani), marind lista celebritatilor (si cea a oamenilor, in general) care si-au hotarit singuri plecarea. Multe idei au curs si atunci, multe tabere s-au format, presupuneri si acuze, toata gama. Nu stiu daca exista "judecata de apoi", insa cu siguranta de judecata oamenilor nu scapa nimeni si nici Nilul nu te mai curata!
 
"Cit de egoist esti sa te sinucizi, sa-ti lasi familia, sa renunti pur si simplu?!"- se intrebau unii si altii, doct. "Actul sinuciderii este un act programat, o faci in cunostinta de cauza, ce idiot sa iti iei viata!!!"
Cred ca aceasta tabara a fost mai vocala decit cea a persoanelor care n-au incercat o explicatie, n-au aruncat nicio acuza si nu au emis judecati de valoare, ci s-au intristat profund. 

Eu am tacut. Pentru ca exista un moment pe care-l poti depasi sau nu, stiti voi, "You've got stuck in a moment/ And now you can't get out of it". Depaseste limita egoismului, nu se poate vorbi de nerecunostinta fata de familie, lasitate, renuntare atit de usor, sau ce mai vreti voi. Pur si simplu se intimpla. Nu ai cum sa cintaresti acest gest, sa faci o lista cu pro's si con's, sa iti dai o palma peste fata si sa-ti zici "trezeste-te". E doar un moment in care se intimpla totul, un moment care poate sa te inghete si astfel vezi ziua de miine, sau momentul se prelungeste in eternitate. 

Discutiile pe acest subiect sint nesfirsite. Nu mai insist.

Si pina la urma ce voiam sa spun cu cele de mai sus? Ca desi am tacut atita vreme, am mai citit bloguri. Le-am citit si atit. Si m-am ocupat cu ce se maninca viata.

S-au si schimbat multe in acesti doi ani cit au trecut. S-au schimbat ori s-au transformat.
Am inceput cu aceasta postare pentru ca acolo ramasesem acum doi ani. Am convingerea ca cele ce vor urma vor fi mai vesele si utile.






______________________________________________________


*Citatul este ultimul voice-mail lasat de Michael Hutchence (INXS) pe telefonul managerului personal, Martha Troup, inainte de sinucidere;


**Titlul unei piese U2, un frumos tribut adus de Paul Hewson(Bono) prietenului sau Michael Hutchence. Piesa face parte de pe albumul "All That You Can't leave Behind" lansat in anul 2000.